top of page
Search

Vama veche OITUZ - POIANA SĂRATĂ

Primul document care atestă folosirea văii Oituzului ca loc de trecere datează din 1467, anul luptei de la Baia când Matei Corvin, regele ungurilor, a trecut pe Valea Oituzului în Moldova împotriva lui Ştefan cel Mare, iar în 1476 acesta trimite tot pe Valea Oituzului, ajutor lui Ştefan cel Mare în lupta contra turcilor. 



Vama românească de la Poiana Sărată era așezată pe unul dintre principalele drumuri, Pasul Oituz. Vama ungurească Oituz a fost întărită la 1821 de către împăratului Franz I prin întemeierea, dincoace de munți a unui sat grăniceresc.



Organizarea intregii granite militare s-a realizat abia intre anii 1760-1780, cand, in timpul razboaielor cu Prusia, Imperiul habsburgic era amenintat de un atac din partea Rusiei. Găsind regiunea prielnică pentru aşezarea acestui sat, împăratul Franz emite un ordin în cancelaria imperială de la Viena, prin care în 1823 ia fiinţă Satul Sărat, denumit mai târziu Poienile Sărate sau în limba maghiară Sósmező si in limba germana Salzfelden, respectiv Poiana Sărata de azi, aparţinând judeţului Trei Scaune – Transilvania, granita cea mai îndepărtată de Budapesta.


Poiana Sarata este prima localitate eliberata de trupele romanesti in timpul razboiului de reintregire a neamului din 1916 – 1919, aici a murit primul erou din Primul Razboi Mondial – Lt Nicolae Macarie – si tot aici s-a rostit celebra fraza „Pe aici nu se trece”! In sipotul de la vama dintre Poiana Sarata si Harja ( satul moldovenesc de la doar 3 km distanta) exista si acum o placuta pe care este scris: „In toamna anului 1916 la acest sipot s-a rostit: Pe aici nu se trece! Tot aici, prin inselaciune, s-a incheiat Armistitiul apei. Apa este a tuturor. In acest fel s-au putut refugia ca dezertori peste 150 de frati care au luptat alaturi de noi.”

Găsind regiunea prielnică pentru așezarea acestui sat, împăratul Franz emite un ordin în cancelaria imperială de la Viena, prin care în 1823 ia ființă Satul Sărat, denumit mai târziu Poienile Sărate sau în limba maghiară Sósmező si in limba germana Salzfelden, respectiv Poiana Sărata de azi, aparținând județului Trei Scaune – Transilvania.

 

Guvernul austro-ungar avea ca țintă de a așeza aici cetățeni de națiune maghiară și mutarea vămii de la Oituz în apropierea vămii românești. Propunerea pentru colonizare s-a făcut mai întâi populației maghiare din Brețcu și Lemnia, care n-a acceptat. În cele din urmă s-a găsit un grup de români, economi de oi din Brețcu, care s-au asociat de la 3 până la un număr de 24 de familii. Anunțânu-și gândul lor autorităților competente din acea vreme, li s-a făgăduit și li s-a dat din teritoriul comunei Brețcu peste 9000 jugăre (5179 ha) de pământ, lângă granița din Oituz, cea mai mare parte împădurit și care a fost evaluată la suma de 12000 florini – pengo, urmând ca până la plata în total a acestei sume, acei care vor așeza în noua comună, până la 100 de moșii cât are vatra satului, vor suporta acoperirea sarcinilor ce reveneau acestui pământ, de 5 florini anual. A urmat că cei ce s-au așezat întâi (24 de familii) au fost numiți ca cei de „soartea I-a” (care au fost împroprietărite cu cele mai bune suprafețe de pământ), apoi cei ce s-au așezat până la 58 de familii au fost numiți ca cei de „soartea a II-a”, iar cei ce s-au așezat ulterior până s-au împlinit 92 de familii au fost numiți ca cei de „soartea a III-a”. Locuitorii veniți după primele 24 de familii au fost împroprietăriți cu terenuri situate la extremitățile satului și cu mai puțin pământ decât primii. Toți cei care au venit peste numărul de 100 de familii nu mai erau obligați la plata taxei de 5 florini/an și nici nu se mai numeau moșneni. Așa că teritoriul satului Poiana Sărată cuprins în cele peste 9000 de jugăre aparținea celor 100 de familii, întâi vatra satului cu măsura ei, fânețele cu măsura lor date în folosință fiecăruia pe baza „cărții funduare” (1890), urmând ca teritoriul în afară de vatra satului și de fânețe să fie administrat de un consiliu până la împărțirea lui de către cei 100 de moșneni.




 
 
 

Comments

bottom of page